Simți că tragi de oamenii din jurul tău să se trezească? Te surprinzi că vrei să le arăți cum ar fi viața lor dacă ar ține cont de unele lucruri? Te întrebi de ce aleg unii să stea în suferință? Te agiți și ți se pare că nimeni nu te ascultă? Probabil că ai complexul salvatorului  : )

Oamenii nu-i că vor să sufere (nu conștient) atunci când nu ascultă un sfat, ci mi-am dat seama că nu sunt pregătiți. Într-un fel sau altul, nu ești pregătit să auzi ceea ce altcineva încearcă să-ți transmită. Nu ești pregătit să vezi ceea ce o persoană îți arată! Chiar dacă e unul dintre apropiații tăi sau e cineva care știi că n-ar avea sens să mintă și poate vede lucrurile mai obiectiv. Ai o ceață, un văl peste tot ce înseamnă conștiință, emoții; poate că și ție ți se pare că ceea ce vezi TU ți-e suficient de clar și nici n-ar avea de ce să fie altfel! Pentru că, desigur, tu NU AI NICIO PROBLEMĂ! 🙂 o știi pe aia – când e o dispută între doi, mereu problema e la celălalt! : ))

Desigur, fiecare are propriul nivel, limită și durată de toleranță. La unii poate fi câteva luni (dacă ai fost învățat, obișnuit să fii în contact cu tine și emoțiile, nevoile tale), la unii poate dura 2-3 ani, iar pentru alții 10-14 ani sau mai mult. Sau, cine știe, probabil că unii rămân la același nivel și nici n-au știut că ar fi ceva mai mult de-atât.

Asta se datorează cred, în mare parte, mecanismelor de supraviețuire pe care fiecare și le-a format din copilărie, după caz.

Îmi dau seama că fiecare atinge (în cazul cel mai fericit – când chiar se trezește) acel moment DOAR atunci când este pregătit. Atunci când este emoțional, mental sau poate spiritual pregătit să se deschidă, să se vadă, să se asculte, să-și vadă starea și nevoile. Să vadă în ce punct s-a blocat și care ar dori să fie traseul lui. Și de acolo începe inevitabil o călătorie în interior, în profunzimile ființei sale. Pentru că-mi place să cred că odată ajuns în acest punct în care ai sesizat că there’s more to this life, deja ai făcut un prim pas important și mi-e greu să cred că cineva poate fi atât de ignorant cu sine și să nu-și dorească să meargă mai departe, să-și descopere propria esență.

Așa că degeaba te uiți poate la cei dragi și ai vrea să-i tragi afară din starea lor, din situația lor, din depresia sau neputința lor. Ai vrea să le arăți ce fain e afară, că e soare, că au o mie de motive să fie recunoscători și bucuroși de lucrurile din viața lor, însă ei stau continuu cu ochii închiși sau aleg să se închidă într-o cutie.

Da, probabil că simți milă, poate compasiune și simți că ai vrea să te implici, să faci ceva, să-i salvezi, să le spui adevărul și să le deschizi tu ochii, mintea, inima!

Dar nu poți!

Practic, tu încerci să faci cealaltă persoană să vadă ceva care pentru el ÎNCĂ nu este acolo. Imaginea pe care tu vrei să i-o arăți nu se formează și pe retina lui, oricât de detaliat i-ai descri-o. Nu e suficient de vizibilă, de clară! pentru că vederea lui și experiența care-l duce spre a observa acele lucruri nu sunt încă definitivate, nu sunt suficient maturate așa încât să fie capabil să le distingă.

Mai are nevoie de timp, de mai mult curaj, de o imagine mai clară pe care el să și-o construiască; are nevoie să se convingă el însuși de unele adevăruri, să treacă el singur prin acele experiențe care-i va schimba gândirea, mindset-ul și care va duce la transformarea lui.

Și chiar și așa, e posibil să-și dea seama că are nevoie de o schimbare, însa să nu fie dispus să iasă din zona lui de confort, să se arunce în necunoscut. De ce? Pentru că toți avem frică de necunoscut, frică de eșec, frică de ce-o să spună alții sau chiar de propria critica și judecată, frică de singuratate, frică de neacceptare, de a nu fi îndeajuns ca să fii iubit, neîncrederea în forțele proprii.

Și până nu e dispus să sară, să se desprindă, fiind deja conștient de toate astea, NIMIC NU SE VA SCHIMBA. Și va mai suferi putin, și încă puțin…și va mai trece un an și iarăși se va plânge că e în același punct!