Știi cum e când ai o barieră mentală, care pe moment nu-ți explici de unde ar putea proveni sau de ce ți-ai creat-o, însă vezi clar că te ține pe loc sau la mare distanță de ceea ce ai vrea să faci?

Ei bine, mi-am identificat și eu una dintre miile de bariere pe care mi le-am construit de-a lungul timpului, de data aceasta ea fiind legată de o abilitate fizică.

Oricât de brutal ar suna, trebuie să-ți mărturisesc asta. De când mă știu am urât ideea de alergare. Nu mi-aș fi imaginat vreodată să pot alerga măcar 2 km fără să mă opresc de cinci ori să-mi adun rasuflarea de pe jos și să mă țin de-o parte sau de alta a corpului, care începea să doară prima – splina sau ficatul? Și asta cu toată activitatea fizică pe care o făceam la vremea respectivă – hiking, sală, plimbări, de câte ori apucam. În plus, nu vedeam sensul, scopul și beneficiile de a practica acest tip de sport. Adică ce, nu pot urca pe munte și sa-mi fie de ajuns? Păi nu, că nu-i tot aia și poate nu o faci la fel de des : )

Ideea e că societatea a avut dreptate cel puțin asupra unui singur lucru – când vine un copil în viața ta, toate lucrurile se schimbă. Așa că data viitoare poate voi cântări mai bine ce zice „lumea” : )) am făcut o pauză de vreo 3 ani de la majoritatea activităților fizice, însă eu am fost vinovată, nicidecum copilul. Până într-o seara răcoroasă de mai când m-am hotărât că e momentul să fac ceva și cel mai îndemână pentru mine atunci ar fi fost să mă apuc de alergat.

Interesant este că am luat-o cumva ca pe-o provocare – ei zău, chiar nu pot eu să alerg?? Îmi place și pot face atâtea alte sporturi, chiar nu poate să-mi placă măcar puțin puțin și alergatul?? Poate voi descoperi că pofta vine…alergând! 😀

Întorcându-mă în copilărie am și înțeles de unde limitarea mea față de alergare în sine, de unde percepția mea că nu am rezistență fizică și nu voi putea practica acest sport, că mi se pare chiar plicticos și neinteresant (aici acționa superficialitatea din mine ca să mă convingă să fiu de partea mea și să mă așez cuminte „în bancă”) :))

Îmi amintesc și acum cum m-am prezentat singurică, pe la vreo 11 ani cred, la medicul de familie, să-mi dea o adeverință cum că sunt aptă să particip la orele de educație fizică. Habar nu am ce au văzut doamnele în neregulă la mine, însă le-am auzit vorbind, doctorița către asistentă – „scrie și tu – rezistență fizică scăzută, ca să n-o apuce leșinul pe acolo”. Evident, conștiincioasă cum sunt, am notat cuvintele acestea atât de apăsat pe scoarța cerebrală încât mă tem că s-au întipărit și-n inimă, de zici că am folosit o foaie indigo, cum era la modă pe atunci : )

La ceva timp după acest episod am fost selectată împreună cu alte colege să dăm o probă de atletism pe stadion. Nimeni nu ne-a informat cum și ce se mănâncă dimineața înainte de o probă sportivă, iar eu băusem o cană mare de lapte și cereale. Dupa o perioadă de încalzire ne-au pus să dăm și proba de viteză. Am avut emoții mari când ne-au aliniat pe toate la start, mi s-au înmuiat genunchii și mi s-a făcut rău imediat ce am pornit. Și acum mă gândesc ce greu trebuie să fi fost de curățat laptele de pe un gazon așa verde și frumos : )) N-am apucat deci să demonstrez nimic, iar concluzia era evidentă și venea să-mi întărească ceea ce eu deja știam de la medic: că nu sunt în stare să practic acest sport!  Nici nu am forța, rezistența necesară și mă mai iau și emoțiile dacă e o competiție : ))

Cu toate astea, din acea seară de mai am tot cochetat cu ideea de alergare, însă nu prea am fost consecventă. Am alergat în tot felul de situații, locuri și cu tot soiul de bagaje – emoționale, mentale, dar și fizice :))

– am alergat și ziua și noaptea

– și dimineața devreme – pentru mine nu e fezabil, având copilul care e pe post de detector de căldură în pat și-ti simte lipsa în secunda a doua când s-a răcit cearceaful :))

– și noaptea târziu – aici am ceva experiențe, mai mult sau mai puțin periculoase :)) De fapt, dacă stau mai bine și mă gândesc, se pare că sunt mai degrabă activă noaptea decât dimineața; de aici și scuza creată mai sus cu copilul : ))

– și cu sentimentul că te urmărește cineva (deci da, tot noaptea) sau mereu în alertă să nu dau peste vreun câine vagabond agresiv (asta în România, Suceava cel puțin; să-mi fie scuzată discriminarea față de alte orașe/țări, unde s-au putut găsi soluții viabile)

– și în țară și în afara ei (mai puțin totuși, că de fiecare dată găsesc altceva mai bun de făcut – de savurat un pahar de prosecco la terasă spre exemplu, mai ales dacă timpul petrecut în zonă e scurt :)) și apoi mă iau cu una-alta, mai admir peisajul, mai o poză – și uit pe loc că aș fi avut vreo intenție de a mă mobiliza să alerg. Diferită abordarea totuși când știu că stau mai multe zile, îmi fac loc în bagaj și pentru echipament și odată ajunsă acolo îmi planific în ce zile merg, că doar n-am cărat degeaba echipamentul : )) asta se cheamă la mine self-motivation : ))

– și pe stomacul gol, când parcă aveam aciditate prea mare, și pe stomacul plin, însă nu prea aveam zvâc. Cel mai aiurea e când ai mancat niște sarmale (de Paște mi s-a intamplat – a fost crunt tot traseul) sau o porție mult prea mare dintr-o felie de tort care oricum n-avea ce cauta în dieta de zi cu zi : ))

– și pe căldură și pe frig la -7 grade Celsius. Trebuie să recunosc, pe frig și răcoare mie una îmi place mult mai mult. Deja când ai +25 grade Celsius, parcă alerg în reluare. Nimic nu mai e la fel, alt tablou. Mă mișc mai greu, trebuie hidratare mai multă, simt că-mi ard tălpile și fața, ce sa mai…! Tot respectul pentru cei care reușesc să facă maratoane biciuiți de căldura soarelui! Cu frigul, în schimb, nu am mari probleme. Testul ca să-mi dau seama dacă sunt suficient de îmbrăcată pentru ce urmeaza să fac: atunci când ies afară trebuie să-mi clănțăne dinții de frig. Și zic „perfect, o să mă încălzesc! Nu se știe în cât timp, dar știu că voi fi ok :)” pun și un buff la gură dacă-l pot ține și treaba-i bună. Bluza și șosetele din merino sunt nelipsite la mine, am văzut că fac diferența!

Multe dintre situațiile descrise mai sus s-au întâmplat concomitent, adică în cadrul aceleiași alergări. Nu te gândi că am atâția kilometri la activ :))

Cert este că dintre toate variantele pe care le-am încercat, cel mai nasol a fost atunci când eram cu stomacul plin și în acele ture în care mi s-a întrerupt activitatea pe ceas din diverse motive și nu s-a mai înregistrat toată tura :))) crede-mă, pe moment poate deveni frustrant!

Mi-a plăcut foarte mult un tricou de la Garmin care avea inscripționat pe spate mesajul : „If you see me colapse, pause my Garmin”. Cunoscătorii vor râde mai tare la mesajul acesta : ))

La concursuri e altceva; pentru mine energia vine în valuri și mi se pare hilar acum, când mă gândesc!

La începutul cursei e adrenalina pe care o simți și care te propulsează. Trec cu brio primii 3-4 kilometri, deși mereu sunt tentată să țin pasul cu toată turma; ceea ce înseamnă că am un pace mult prea mic și deci că nu pot ține ritmul nici măcar până la jumatatea cursei.

Apoi mi se face o sete de nedescris, mi se încleștează dinții, limba, îmi simt gura foarte uscata, mă tot întreb dacă nu era mai bine să-mi fi luat ceva rezerve de apă la mine și mă tot uit la ceas să văd când „vine” punctul de realimentare promis. Beau apa ca dintr-o oază de speranță, simt apreciere și recunoștință pentru toți voluntarii și organizatorii evenimentului, însă nu stau mult pe ganduri și o iau din loc.

Totul ar fi super dacă aș continua așa. Însă vine cu pași repezi, că nici nu-mi dau seama când trece timpul – kilometrul 5-6, cam așa, când vin gândurile alea negre și ating un prag psihologic unde îl întâlnesc pe criticul din mine: De ce te-ai apucat de alergat? Nu poți să faci asta în ritmul tău? De ce te-ai inscris la concurs?! Cum?? Și săptămâna viitoare mai ai unul?? De ce te chinui? Nu vezi că nu e pentru tine?? Aici vin oamenii care se antrenează constant, nu o dată la lună, cum îți faci tu timp!

Dar dau volumul în căști mai tare, îmi reamintesc să respir conștient și încep să-mi regăsesc ritmul propriu, iar gândurile se transformă într-o ceață alungată de un vânt prietenos. E fix ca atunci când te decizi să nu mai asculți de „gura lumii” și le dai ignore : ))

Deja când sunt la kilometrul 7-8 la un cross mă gândesc la finish, că doar am trecut de jumătate și de-acum chiar că nu mai renunț. Nu ar avea sens! Mă simt mai liniștită, zen-ul începe să-mi reapară pe față și-mi vine chiar să și râd de una singură. Și de ce nu?? : )) îmi amintesc că am venit să mă simt bine!

Evident, urmează finalul victorios și plin de satisfacție. Faptul că n-am murit cum poate aș fi crezut la un moment dat, că sunt întreagă și am terminat cursa, că mă simt bine, că am mai adăugat încă 10-13 km la călătoria parcursă de picioarele astea două pe acest Pământ, că mi-am mai extins puțin zona de confort depășindu-mi limitele și fiind încrezătoare că mă voi antrena și voi reuși să particip și la următoarea competiție pe care mi-o propun.

Îți spun un secret: anul trecut mi-am propus că voi participa la competiții de alergare ca să fiu constantă în antrenamente, însă guess what?! Am rămas doar cu vrutul : )) anul acesta am schimbat abordarea și mă înscriu cu ceva timp înainte, ca să fiu sigură că accept provocarea; iar mie îmi place să mă in de cuvânt. Ca și cu biletele de avion cumpărate din timp – n-am ratat niciodata nicio plecare : ))

Așadar, am avut de învățat

• să nu spun că nu-mi place ceva până nu încerc acel lucru și-i dau o șansă reală
• că orice experiență nouă te poate învăța ceva și te poate ajuta să-ți îmbunătățești metoda sau condiția
• să fiu deschisă și curajoasă cu privire la nou, la a încerca ceva diferit pentru că fix din experiențele în care ești temător și te simți inconfortabil vine creșterea ta personală
• niciodată să nu cred pe cuvânt pe cei care au trecut prin același tip de experiență și să-mi doresc să fiu EU protagonistul, să fiu curioasă cum va fi experiența MEA : )

Te invit să te întrebi: ce blocaje ai, ce preconcepții, ce bariere ți-ai construit și ai doar impresia că nu poți face anumite lucruri?

Identifică în trecutul tău când și unde ți-ai pus acea limitare. Apoi, chiar dacă nu te simți pregătit, fă un salt și mărește-ți zona de confort și vei vedea, cel mai probabil, că ți s-a mărit și încrederea în tine!