M-am născut în Botoșani. Țin minte una dintre puținele excursii din copilăria mea de pe când eram în școala generală. Era o zi călduroasă de vară, vacanță și ne-am adunat o gașcă de vreo 10 fete și băieți (toți de 14-16 ani) și am pornit pe jos către Lacul cu nuferi  “Mihai Eminescu”, în Ipotești. Și acum stau și mă întreb cum am reușit noi să parcurgem aproximativ 23 km pe jos, dus-întors.

Nu-mi amintesc să fi fost vreo temerară în ale drumețiilor sau să fi avut ceva antrenament special, însă cred că a fost una dintre primele mele drumeții mai lungi.

Probabil că atunci când ești copil nu-ți pui multe întrebări organizatorice, legate de timp și spațiu pentru că trăiești în prezent, ești acolo, cu prietenii tăi, urmează să aveți o aventură super faină și astea sunt toate detaliile de care ai nevoie ca să fii fericit.

Ei bine, astăzi am avut ocazia sa-mi reamintesc de acele locuri și am avut parte de o duminică în familie foarte frumoasă și activă.

Crezusem că noi am ajuns relativ târziu (cum ne stă în obicei), pe la ora 11, la locul de unde începea traseul. Erau deja câteva mașini și zic – taci că uite, mai este lume pe traseu – lasă că-i bine; am un soi de bucurie când văd că mai este lume carora le place să petreacă timp in natură și se bucură chiar și de câteva ore de plimbare pe vreun traseu.

Cum? Dacă erau țânțari? Desigur că între pielea mea și epiderma fină a lui Eric țânțarii tot pe mine preferă să mă înțepe, așa încât oricât de pregătită am fost cu Autanul în mașină, în primele 2 minute de când am ieșit din mașină m-a și gustat unul! Așa că da, întrebarea este retorică, sunt țânțari!

Luat ceva de mâncare în ghiozdan, o apă, șervețele, pornit activitatea pe Garmin și start! În nici 5 minute Eric se așezase pe prima băncuță care i-a ieșit în cale. Oricât de pregătit ești psihic ca părinte, nu te poți abține să nu dai ochii peste cap și să-ți spui în gând: clar! N-ajungem azi la lac, darămite la Observator!

Știam că astăzi îi vom muta somnul de prânz mai târziu sau ne vom asuma riscul să nu mai existe, așa încât, cu mici șireticluri știute doar de părinții abili am reușit să-l mobilizăm și să ajungem la lac.

Ceea ce personal am pierdut din vedere a fost faptul că nuferii înfloresc pe la mijlocul lunii mai și durează până pe la sfârșitul lunii iulie, în funcție de vreme. Cum însă scopul nostru a fost ieșirea în sine, a fost mai puțin important acest aspect. Cred, totuși, că aș vrea să revin și prin iunie, să-i prind în toată splendoarea lor.

Odată ajunși la lac am ales să facem dreapta pe poteca de pe malul lacului, iar eu, plină de optimism și speranță am ales așa pentru că văzusem un indicator cu “Observator” 🙂  După vreun km și jumătate de mers – mai agale, mai culegând bețe, mai niște flori de leurdă, mai niște poze, dus pe Eric în spate, luat pe gât – am ajuns și în punctul culminant al excursiei – Observatorul.

Sincer nu mă așteptam să dăm de o pantă așa de abruptă ca să poți urca până la el, dar nici nu m-am așteptat ca Eric să o urce fără niciun fel de dificultate. Bineînțeles că s-a avântat pe scări, că el poate și vrea singur, însă n-am urcat nicio treaptă până nu l-am pus să-mi promită că mă va ține de mână până sus și înapoi, fără scandal 🙂 zis și făcut.

De sus puteai să vezi toată pădurea, lanuri întregi de rapiță care se uneau cu albastrul cerului și undeva, foarte departe, am bănuit că este orașul Botoșani. Un mesaj scris caligrafic mi-a atras atenția: “Menirea vieții e să te cauți pe tine însuți” – un citat din Mihai Eminescu, desigur.

În nici 30 de secunde cât a durat să mă minunez de priveliște 360 grade am reușit să mă duc din nou în acel moment din copilarie când am urcat acolo. Pentru o secundă a fost ca un deja-vu; doar că de data asta a trebuit să revin rapid cu privirea jos, către Eric, care voia să scape din strânsoarea mâinii mele.

La întoarcere am urmat același traseu – culmea, că la vale Eric prinsese aripi și a vrut sa alerge încontinuu, însă recomand explorarea mai în detaliu a potecilor dacă timpul permite. După mine, poți petrece lejer și o zi întreagă dacă ai cu tine tot ce-ți trebuie. Se făcuse ora 13:30 și 4 km mai târziu, iar pe traseu începuserăm să întâlnim foarte multă lume cu copii, mai mici, mai mari, bunici, familii cu sau fără căței, purcei și restul. Practic se împânzise pădurea, iar noi ne bucuram că am ajuns aparent devreme și prinseserăm un loc de parcare.

Noroc de Alex că s-a gândit de dimineață să întoarcă mașina, să fie pregătită de ieșire, că altfel am fi stat puțintel blocați pe străduța îngustă, cu prea puține locuri de parcare amenajate și practic cam greu de făcut manevre de întoarcere.

Odată urcați în mașină m-aș fi așteptat ca Eric să pice lat într-un somn adânc și îmbucurător pentru părinții osteniți; dar nu de data asta! I s-a mai auzit o bucată de drum gurița, așa că am profitat că nu trebuie să fac liniște și reacția mea instinctuală la vederea unui imens lan de rapiță a fost: oprește că vreau să fac niște poze! 🙂

Așa încât, dacă dorești vreodată să faci o mică ședință foto în mijlocul lunii mai, în buricul unui lan de rapiță, îți recomand lanurile de pe lângă Cucorăni.