Weekend-ul trecut a fost unul foarte activ, atât din punct de vedere fizic, emoțional, cât și social.

Firma în care lucrez organizează anual o competiție de handbal feminin, unde ne adunăm câte o echipă de jucătoare amatoare de sport și voie bună din fiecare filială. Se trage la sorț și se decide fiecare filială cu cine joacă.

Anul acesta, ca majoritatea competițiilor trecute de alfel, s-a desfășurat la Cheile Gradiștei – Fundata. Un loc de vis, absolut minunat, unde de fiecare dată ai parte de un alt peisaj.

Am ajuns vineri după amiaza, când împreună cu colegele am sărit bucuroase din mașină să ne preluăm cheile de la camere. Majoritatea vizionaseram filmul „Kind reminder” și am facut ceva glume cu privire la desfășurarea întregului eveniment, însă ne-am revenit repede pentru că urma să se facă extragerile și ședința tehnică pentru meciurile de a doua zi. Programul era deja făcut, pe ore, pentru o bună organizare a celor peste 200 de participanți la eveniment.

Eu una, știu sigur că am plecat țintă din cameră, hotărâtă să mai prind ceva poze cu munții la apus. N-am fost dezamagită și am admirat Bucegii cu toate detaliile care se puteau distinge, cum îi scălda încă razele soarelui și se forma acea culoare pastelată roz-bleu cu mici fire de nori deasupra lor. Un aer rece, de munte îmi umplea nările și mi-am descrețit fruntea pe loc, inspirând adânc, fiind ancorată în moment și umplându-mi plămânii la maxim. Un zâmbet mi-a conturat fața în timp ce potriveam camera foto cu orizontul în încercarea de a surprinde perfecțiunea platoului.

A doua zi dimineața se simțea forfota locului, toată lumea era pe grabă, cu emoții, socializare, totul se mișca parcă din ce în ce mai repede, însă mi-am făcut timp să-mi savurez cafeaua așa cum îmi place cel mai mult: afară pe terasă, în răcoarea dimineții, cu priveliștea munților desfășurându-se în fața ochilor, de zici că eram doar eu, natura și ceașca de cafea caldă.

N-a durat nici 5 minute că o colega îmi dă un ghiont și am simțit cum am deraiat brusc de pe calea visului: „gata Ioana, pregătită de competiție?”  „Da, da, mai ales acum că m-ai trezit!”

Meciurile parcă au trecut toate pe fast-forward, iar atunci când ești împreună cu un grup de oameni, ai mereu tendința de a fugi (aparte ca despre asta e vorba intr-un meci de handbal!), de a face ceva, de a te mișca continuu, de a ajunge undeva.

Și dacă stai și te gândești, la scară mai mare, nu asta faci și tu zi de zi? Alergi, fugi, te ții super-busy și sari dintr-o activitate în alta, dintr-un proiect în altul, îți menții atenția când pe telefon, pe televizor, faci orice ca să nu stai o clipă în liniște, singur, cu tine insuți, cu gandurile tale, altele decat frământările organizatorice din viața de zi cu zi.

Zici că încerci din răsputeri și culmea, că iți și reușește să-ți menții mintea ocupată ca să nu aibă și ea săraca un moment de introspecție, de reflecție, un timp de ascultare și de liniștire. Eventual te ascunzi sub afirmații precum „așa sunt eu, mai cu ADHD” sau, cum fac eu – „sunt o persoană foarte activă și-mi place să am mereu ceva de făcut”. Dar de fapt TU ți-ai creat credințele astea, tu te caracterizezi așa, ți-ai pus o etichetă. Nu mai știi să te conectezi cu tine insuți. Sau poate că niciodată n-ai facut-o și nici nu ți-ai dat seama.

Ah, ce bine ar fi sa ne putem scoate efectiv etichetele astea și să ne rescriem așa cum ne-am dori!

Multă lume fuge sau se sperie când aude de cuvantul „meditație”. Mi se părea și mie, acum câțiva ani, ceva din sfera „yoginilor”, a abstractului, fantezii, bu-hu-hu și cai-verzi-pe-pereți. Dar așa funcționează creierul ca să poată procesa cât mai multă informație – face foldere și le denumește, le pune etichete.

Hm, „meditație”, da! Ăsta vine pus aici la „necunoscut, yogini”. Mai departe!

Până când mi-am suflecat mânecile și am vrut și eu să văd de fapt care-i treaba? Ce înseamnă? Cum se face? Ce încerc să obțin din practica asta? La ce ajuta? Pe mine mă poate ajuta?

Și uite așa, doar fiind curios, punându-ți întrebări și având răbdare să stai puțin cu tine, începi să te apropii de tine. Și necunoscutul devine încet încet familiar. Și parcă nu te mai sperie așa de tare. Ba chiar începi să-i vezi și beneficiile. Te relaxează, te detșează de probleme și le poti vedea din altă perspectivă, te conectează cu interiorul și-ți poți auzi mai bine vocea interioară, intuiția pe care ai ignorat-o atâta vreme.

Meditația pentru mine e acel moment în care simt nevoia să-mi așez corpul în spațiu, să-i spun că oricât de activ și de busy ai fi acum, vreau să spunem STOP la tot pentru câteva minute; să blochez stimulii externi, să închid ochii și să-mi reglez ritmul inimii, respirația, să nu mai urmăresc niciun gand, să le las să zboare ca niște nori pe cerul vast și să stau puțin de vorbă cu mine dacă simt să fac asta. Senzația e ca și cum ai incerca să stai nemișcat în timpul unei furtuni.

După-amiaza am reușit totuși să am acest moment cu mine, tot pe terasă, tot cu cafeaua. M-am simțit nemaipomenit de bine că mă aflam acolo. Acolo, în acel moment raportat la anii din viața mea și acolo, raportat la acel moment din zi. Eram fericită, trăiam clipa, eram mândră de locul în care mă aflam, zâmbeam și se simțea tare bine!

Tu ce știi despre meditație? Știi să te conectezi la tine? Încă te sperie sau ai făcut deja cunoștința?